Reteta am gasit-o in revista Burda
Special, editata in 2002 (pe vremea cand retetele din reviste chiar
erau realizate, nu compuse), descoperita de mama printr-un colt uitat
de biblioteca. Am dorit sa o pregatesc de Craciun, dar cum am primit
multi cozonaci de la gospodinele cu experienta ale familiei, am
lasat-o pe mai tarziu, adica de Sf. Ion. Sincer, nu m-a deranjat
amanarea, deoarece cand vine vorba de preparate cu drojdie, ma apuca
mereu o oarecare frica de nereusita, indusa, probabil, de obsesia mamei
ca nu ii vor iesi cum trebuie cozonacii; in fiecare an, de Craciun si
Paste, in ziua pregatirii, pana in momentul primei degustari,
eventual si cu o zi inainte, mama, apoi si soacra, mi-au
impartasit temeri legate de necrescutul cozonacilor, de
probabilitatea de a iesi aluatul cleios, prea dulce sau prea nearomat
... sau ... sau ... sau...
Cu aceasta reteta am pregatit cozonac
pentru a doua oara si, din fericire, din nou, frica de a nu obtine un
cozonac reusit, a fost rapid inlaturata, pregatirea a mers lin,
aluatul l-am framantat tare usor (cu mana), umpluturile au iesit la
fix, singurul moment mai tensionat fiind la partea cu impletitul, dar
l-am depasit rapid, fiind doar un prag psihologic autoindus, nu unul
tehnic.
Sunt sigura ca oricine va incerca acest
cozonac va fi la fel de impresionat de gustul bogat, textura pufoasa, aspectul special, si nu in ultimul rand, de usurinta si
ingeniozitatea cu care este realizat.
Am fost foarte incantata de aspect,
apoi de prezenta umpluturilor bogate in mac si nuca si, desi arata
atat de bine incat prima reactie este “Trebuie sa fie tare greu de
facut!”, cozonacul acesta este pe atat de impresionant, pe cat este
de usor de facut, chiar si de incepatori in ale aluaturilor dospite.
